Trei povești despre moarte și-o păpușă - The Beast

Ioana Satmari • 9/28/2024

La o aruncătură de băț de ceva coerent și plăcut de văzut, The Beast (Le Bête), regizat de Bertrand Bonello, avea potențial de a fi un film cursiv pe care să-l inspiri. În schimb, este unul la care trebuie să te încrunți până fac sens lucrurile. Abia de la jumătatea, deci de la punctul culminat, parcă se leagă cât de cât.

The Beast se învârte undeva prin universul lui Dupieux, dar nu pe atât de psihedelic, ci discret de stingher. Ce salvează filmul este Léa Seydoux. Interpretarea ei este diafană, distanțată de irealul filmului. Îl (contra)balansează în cele mai accentuate și țintite moduri. Filmul ce se vrea dramă-romantico-SF cu stropi de thriller este mult prea cuminte și difuz. Sunt prea multe ramuri ale poveștii care nu se leagă. Privitorul nu știe pe ce să-și canalizeze atenția. Ajungi să te simți obosit după ce îl vezi și te întrebi cu ce ai rămas. M-a speriat? M-a emoționat? M-a făcut să mă gândesc la ceva?

Sunt trei povești: una în 2044, cea de bază care prezintă prezentul, cea din 1910, cea mai specială și înflorită cu înțelesuri și cea din 2014 care se simte de umplutură, pusă ca să le lege pe celelalte două. Filmul este ca o păpușă pe care o poți manipula să facă orice. Îți faci propria poveste uneori ghidat de ceea ce vezi, dar lucrurile parcă tot nu vor să se lege. Bertrand nu a vrut asta, dar te induce în eroare pentru că noi, oamenii, gândim într-un mod ordonat, lucru la care se referă foarte des ca problemă umană în film. Atunci când nu mai este ordine suntem dați peste cap. Durează până îți revii și îți dai seama: stai puțin, eu pot să cred orice despre ce văd. Păpușa este și simbolul filmului.

Asupra a ce vrea acest film să ne atragă atenția (?): frica teribilă și necontrolată pe care a avem pentru AI și cum ne imaginăm că totul va fi robotizat și colonizat de AI. Într-o astfel de lume trăiește Gabrielle (Léa Seydoux). Ea vrea să-și găsească un job, dar nu este lăsată pentru că are breșe de emoție. Cu cât ești mai instabil emoțional și știi să simți, ești mai nepotrivit pentru a lucra. Soluția este să facă o mică incizie, și teoretică, și practică, asupra amintirilor ei din alte vieți ca să-și rezolve emoțiile astea. Astfel vedem cine a fost ea în 1910 și în 2014.

1910, la Belle Époque inundată de Sena. În timpul unei serate, Gabrielle, pianistă căsătorită cu un bărbat bun, dar plictisitor, îl întâlnește pe Louis (George MacKay). Cei doi își amintesc că s-au întâlnit acum ceva timp în Napoli, iar Louis începe să o curteze. Petrec din ce în ce mai mult timp împreună.

Povestea sare apoi în 2014, unde Gabrielle este o actriță care se chinuie să se afirme și îngrijește casa unui bogat într-un cartier de lux din LA.

Filmul și poveștile lui Bertrand sunt în într-un dans continuu de trei. The Beast este romantic, thriller și SF. Prima poveste este cea romantică, a doua cea thriller și a treia cea SF. În fiecare dintre ele nu este doar povestea (re)întâlnirii celor doi, dar și întâlnirea Gabriellei cu păpușa, care devine un simbol al morții. Vedem cum Gabrielle ajunge să moară, iar păpușa este alături de ea. E captivant cum păpușa evoluează de la una de porțelan, la una care vorbește, la o persoană reală cu jobul de păpușă. Oare și moartea evoluează?

Deși toate aceste idei par de necrezut și vor să te hipnotizeze, se simte ca prea mult. Sunt simboluri care se avântă tare în a-ți lua ochii, dar mintea trebuia luată. Cât timp încerci să faci legăturile între simboluri, semnale și sentimente, acțiunea nu te ajută să vezi dincolo de întâmplări.

Se simte de parcă regizorului poate a pierdut controlul asupra lucrurilor care se întâmplă. Poate era nevoie ca el să-și transforme propriul film într-o marionetă și să vadă în ce lume dansează cu ea. The Beast, al zecelea film de lungmetraj al lui Bertrand Bonello și poate are nevoie de spațiu. Este ca o pictură la care trebuie să te uiți de departe ca să vezi ce este și de foarte de aproape ca să-i vezi adevăratele culori.