Nu pe atât de frumos pe cât se dădea - Forest of Bliss

Ioana Satmari • 11/3/2024

Dang! Dang! Dang! se bălăngăne și cade capul măgărului mort pe scările către apă. Dang! Dang! Dang! te lovește senzația de brutalitate a imaginii însoțită de toată greața pe care ți-o provoacă filmul. Forest of Bliss, regizat de Robert Gardner, nu e o binecuvântare, nu îți provoacă plăcere și nici nu te face să te simți bine în pielea ta. Aproape că te scoate pe dinafară și te obligă să înghiți în sec. E ca un medicament pe care poți să-l iei corect sau nu. Ține de ce cantitate iei, cât de des, dacă îl iei pe stomacul gol, dacă bei alcool, mănânci cacao sau mentă, dacă citești prospectul și dacă ai alergii la ingredientele din el. În funcție de toate astea, documentarul își face efectul sau îți dă reacții adverse.

Forest of Bliss începe și menține o senzație de greață venită de la toate grohăiturile și horcăielile pe care le face persoana pe care o urmărim. Te lasă perplex la tot ce vezi. Nu îți spune dacă este despre religie, tradiție, moarte, iubire, comunitate, sau pov-ul (point of view) unei persoane din India. Întregul documentar nu are subtitrări, fiind gândit încât să fii “imersat”, de fapt pierdut, într-o lume pe care nu o înțelegi. Fiind, din nou, un film de documentare antropologică se auto adaugă la lista de filme care puteau rămâne la 20 de minute fără să supere pe nimeni. Repetitiv, îngreunător și făr’ de înțeles, e prea îndepărtat de tine. Dacă nu știi atmosfera în care se petrece, rămâi cu totul înstrăinat. Participi la o discuție în care nu-ți sunt familiare nici gesturile și nici cuvintele. Este o continuă căutare și agățare de înțeles de tip vestic, față de o lume total diferită. Urmărim ceva tot filmul, ceva ce pentru mine nu a fost găsit. Bărbatul, călăuza noastră, ne duce de la Gange la templu, la piață și prin case. Și toate astea în contextul în care trebuie să te gândești la Lume printr-o lentilă de deconstrucția culturală. Să aspirăm la a nu mai înțelege lucrurile, ci doar la a le accepta în propria lor formă. Care-i forma aia? Poate, în timp, la un moment dat, acele lucruri își vor arăta ele înțelesul “din proprie inițiativă”. De parcă înțelesul are conștiință, sau activează în timp subconștientul nostru încât, subit, să le înțelegem.

Am încercat să raportez documentarul la ideea de deconstrucția, de care vorbeam mai devreme, cu care suntem toți bombardați. Deconstrucția imaginii care să fie înțeleasă doar de sine stătătoare. Adică imaginea ca fenomen să nu aibă înțeles doar prin văz. Pare că acest documentar vrea să exprime ideea că mai binele e dușmanul binelui. Forest of Bliss te lăsa doar în imagini. Așa ajungi să vezi că doar imaginea nu mai dă sens imaginii. Nu rămâi cu nimic. Ce vedem are sens, de fapt, doar într-un context. Contextul e un contrast. Contrastul dintre lucrurile pe care le știm și cele pe care le descoperim. Astfel, imaginea se formează doar prin contrast. Și, poate, modul în care vedem filme în sine se bazează pe contrastul pe care ni-l formăm în propria noastră minte.

Înapoi la documentar. Rămâi cu imagini șocante pentru că atât putem înțelege mulți dintre noi. Singurul contrast pe care îl vezi este cel cultural între lumea în care trăim noi și lumea pe care o vezi acolo. Chiar dacă prima reacție este de revoltă că ce e chestia asta de nu a înțeles-o nimeni, e ceva mai adânc. Acest adânc a ieșit după o săptămâna în care am încercat să îngrop imaginile prea puțin contrastante. Am plecat de la ideea că lucrurile trebuie raportate la ce înțelegem, un fel de universal pentru că Europa este tărâmul de referință 0, asta e tradiția corectă, de aici începem să numărăm timpul, de aici se spune ce se întâmplă, de aici se controlează în jur, aici e cea mai multă istorie scrisă. Dar după ce toată revolta se domolește, se transformă într-o rușine față de neputința ta de a rezona cu o lume atât de mare care nu îți aparține. Poate această transformare în rușine vine și cu un dram de respect. Ca atunci când aflii ceva nou, poți simți 3 lucruri: frică, entuziasm sau respect. Dar mi-am dat seama că frica este baza oricărui caz, de fapt. Ne este frică de toate lucrurile noi și necunoscute. Apoi frica se transformă în celelalte două. Se transformă în entuziasm dacă asimilezi noul și poți să-l încorporezi în propria cultură. Îl poți familiariza. Iar respectul este atunci când poate înțelegi noul, dar îl pui undeva pe raftul minții pentru ca n-ai ce face cu el. E nefamiliarizabil.

Forest of Bliss a venit ca o frică nefamiliarizabilă. E un documentar care are prea mult contrast cu lumea noastră și simți că nu-i vezi straturile. Te aștepți la beatitudine, dar vine ceva grotesc în care nu-ți poți găsi locul. Nu înțelegi ce vrea să spună și ai vrea să crezi că este din neștiința și neputința ta. Poate e bine să universalizăm și familiarizăm filmele pentru a le simți sau poate nu este modul corect de a ne raporta la înțelegere