An incomplete known - A Complete Unknown

Ioana Satmari • 4/18/2025

E ciudat, dar deloc surprinzător, felul în care oamenii rămân ancorați în imaginea fixată atunci când fac un film biografic cu un personaj-legendă. Cum un întreg regat nu poate fi dărâmat sau privit altfel într-un rezumat de câteva zeci de minute de imagini. Tot ceea ce vezi pe ecran nu e realitatea, e un ecou al unei realități deja mitologizate, rearanjat cu intenție. Mitologia creată în jurul unei figuri nu poate fi dezintegrată de un lungmetraj, oricât de minuțios ar fi. Povestea filmată nu e niciodată de-ajuns să răstoarne o impresie. Dar nici să o completeze cu ceva cu adevărat nou. Totul e doar o reafirmare a ceea ce trebuie să rămână. A ceea ce trebuie să fie văzut. A ceea ce nu trebuie uitat.

Și-atunci, ce mai rămâne? Care e rostul unui biopic? E doar o simplificare pentru cei care nu cunosc povestea? O reamintire pentru cei care au uitat-o? Varianta asta cu reamintirea pare destul de plauzibilă. M-a surprins când am intrat în sala de cinema și am văzut o grămadă de babe venite “cu fetele” de pe scară, la film. Se învârteau căutându-și locurile, în blănuri lungi și pălării cilindrice. Bob Dylan scoate babele din casă. E un fenomen bizar: publicul vine nu pentru descoperire, ci pentru confirmare. Oameni care vor să vadă nu cine a fost Dylan, ci cine este Dylan în mintea lor. Un Dylan fixat în memorie și reconstituit pe ecran cu grijă. La premiera A Complete Unknown, regizat de James Mangold, am văzut publicul care-l venera cândva, venit pentru un pelerinaj al nostalgiei, deghizat în cinema.

Ca multe filme biografice care înghit bugete enorme pe drepturi muzicale și pe o portretizare a istoriei, A Complete Unknown e limitat în ce trebuie să arate și ce trebuie să lase deoparte, mișcându-se între limitele impuse de propriul subiect. Așa că vedem realitatea printr-o lentilă. Dar ce se pierde? Cum alegi ce e mai important într-o viață atât de trăită și retrăită în ochii publicului?

De prea multe ori, biopicul reduce un artist la obstacole și geniu. Geniul pur, care creează și merge mai departe, incapabil să se lege de lume. Geniul neînțeles. Artistul exploatat. Exploatat de public, de impresari, de producători, de prieteni, de propriile sentimente, chiar și de sine însuși. Între timp, talentul devine o limită. Artiștii ajung, inevitabil, să fie devorați de propriul lor geniu. De acel gând - “gând” e impropriu spus pentru ceea ce alimentează cu adevărat creația, dar hai să-i spunem așa - acel gând care-l împinge înainte, care-l trage după el, doar pentru a hrăni și a domoli mulțimea.

A Complete Unknown surprinde într-o manieră clasică o parte din viața lui Bob Dylan, de la momentul descoperirii sale până la tranziția sfidătoare de la folk la rock’n’roll. Un “Na, muzică!” aruncat celor care voiau doar același Dylan, aruncat către o mulțime care-l voia înghețat într-o singură ipostază. Dar asta nu e doar o schimbare de stil, e o rebeliune, un act de sfidare, o revendicare a propriei identități artistice. E momentul în care un artist decide că nu mai aparține publicului. Căci asta e, de fapt, tragedia artistului: nu doar că publicul îl idolatrizează pentru ce creează, ci că îl iubește doar pentru ceea ce a fost. Și îl vrea prizonier în acel moment. Oricine altcineva devine o trădare. Tu, artist, nu exiști prin tine însuți, ci prin ceea ce lumea a decis că trebuie să fii. Și atunci ce faci? Continui să cânți același vers doar pentru că asta se cere? Pentru că ești plătit să fii cine ai fost, nu cine ai devenit?

Ca artist de succes, ești îndoctrinat că trebuie să-ți mulțumești publicul, că fără el nu exiști. Publicul hrănește mai mult boala artistului decât îl vindecă. Așa că artistul ajunge să fie legat de propria lui artă nu pentru că o iubește, nu pentru că se recunoaște în ea, ci pentru că a fost învățat că lumea îl iubește pentru ceea ce creează. Mai rău de atât, publicul nu te iubește indiferent de ce creezi. Publicul iubește doar acea partitură, acel moment, acea versiune a ta care a prins. Plătește să cânți cine ai fost, nu să devii altcineva. Și tu rămâi blocat acolo. Într-un tu care nu mai există. Ești forțat să crezi în aceleași gânduri și sentimente care, pentru tine, poate nici nu mai sunt actuale, nu mai sunt deci reale. Pentru că dacă tu nu crezi, nu mai e real nici pentru public.

Publicul, prin aviditatea lui, te ține pe loc și refuză să-ți valideze orice nouă versiune. Iar producătorii te ghidează doar spre ceea ce se cere. Asta se vede în crăpăturile care scapă printre cadrele poveștii A Complete Unknown. Oricât ar vrea un film biografic să fie fidel realității, nu va putea. Nu că acesta ar fi scopul lui. Dar i se pretinde să fie “veridic.” Iar această veridicitate e doar un alt artificiu. Veridicitatea poveștii lui Dylan stă, paradoxal, în ceea ce nu subliniază. În finalul care nu a fost prezentat. În schimbarea arătată ca o întâmplare, ca o desprindere de tot ce l-a creat și l-a (a)dus acolo.

A Complete Unknown este despre un public bolnav. Unul care pretinde că vrea să vadă evoluția, dar care, de fapt, vrea confirmarea idealului. Ori artistul e o continuă schimbare. Așa cum ești și tu. Nu înseamnă că evoluezi mereu. Nu există doar progres, stagnare și declin. Lumea în care trăim e mai degrabă razantă, retezantă și radială. Nu poți pretinde ca cineva să fie mereu așa cum l-ai văzut tu.

În povestea filmului, pe care o poți afla ușor dintr-o căutare rapidă pe net, rămâne doar problema așteptării. Sau poate a neașteptării. Ne așteptăm la schimbări care nu se aliniază cu ceea ce vrem să vedem. Cu schimbarea corectă. Cea prezisă.

A Complete Unknown nu este doar despre Bob Dylan, ci despre toți artiștii care devin prizonierii propriei lor imagini. Publicul îi ridică pe un piedestal doar ca să-i țină acolo, fixați într-o versiune convenabilă, recognoscibilă, de neoprit în timp. James Mangold construiește povestea lui Dylan într-un mod elegant, dar nu radical, oscilând între reverență și reconstituire. Așa cum și Dylan a evitat mereu să fie complet cunoscut, filmul îi urmează exemplul: arată schimbarea, dar nu explică pe deplin frustrarea. Jucându-se cu cronologia și încorporând momente emblematice din cariera sa, biopic-ul este mai degrabă un montaj al unor identități succesive decât o poveste clar definită. Îl vedem pe Dylan respingând așteptările, fugind de etichete, dar, paradoxal, prin chiar această reconstituire, filmul îi reafirmă locul în mitologia colectivă. În final, oricât ar încerca să-l (de)construiască, nu face decât să-l reconstruiască pentru o nouă generație. Adevărata schimbare nu vine dintr-un cadru bine ales sau dintr-o replică memorabilă, ci din ceea ce rămâne nespus. Din ceea ce artistul trăiește dincolo de scenă, dincolo de ecran, acolo unde nimeni nu mai poate revendica o parte din el.